Antibalonare (D149) 15cps moi

Feniculul şi menta ajută în caz de flatulenţă şi spasme intestinale. Ingrediente active: Floarea soarelui, Cardamon, Coriandru, Menta, Fenicul, Coada Şoricelului, Roiniţă, Ghimbir, Scorțișoară Compozitie: -ulei vegetal de floarea soarelui 162 mg -ulei esenţial de cardamom (Cardamomi aetheroleum) 18,9 mg -ulei esenţial de coriandru (Coriandri aetheroleum) 18,9 mg -ulei esenţial de mentă (Menthae aetheroleum) 18,9 mg -ulei esenţial de fenicul (Foeniculi aetheroleum) 13,5 mg -ulei esenţial de coada şoricelului (Millefolii aetheroleum) 13,5 mg -ulei esenţial de roiniţă (Melissae aetheroleum) 8,1 mg -extract de ghimbir (Zingiberis rhizoma) standardizat în min. 15% gingeroli 8,1 mg -ulei esenţial de scorţişoară (Cinnamomi aetheroleum) 8,1 mg Fructele de cardamom au fost descrise prima dată de către Dioscorides şi Plinius. Un remediu denumit Cardamom este menţionat de către Hippocrates, Theophrastus şi Dioscorides, primul dintre aceştia utilizându-l în medicină. Acestea au fost consumate ca şi condiment în principal în părţile din sudul Europei. Efectele sale sunt cele ale plantelor aromatice, foarte agreabile şi reconfortante şi sunt folosite atât pentru aromă, cât şi pentru proprietăţile înviorătoare şi întăritoare. Coriandrul este o plantă indigenă din Europa de Sud şi Orient, cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru utilizarea medicală şi în gastronomie, menţionată în papirusul Ebers (1550 î.Hr.). Conform Galenoterapiei lui Marin Popescu, Dr., 1943, „nu se poate contesta acţiunea sa tonifiantă asupra stomacului, proprietatea carminativă […] şi calitatea de a fi uşor stimulant digestiv”. Menta era cunoscută de daci sub numele de mantia, mentiă, mintă. În Papyrus Ebers se menţionează că izma a fost folosită în Egipt cu 1550 de ani î.Hr. Aceasta este amintită atât în scrierile greceşti ale lui Dioscorides, cât şi în cele latineşti de către Columella, Pilnius cel Bătrân şi alţii. Calităţile curative ale mentei sunt menţionate şi în lucrările medicilor antici precum Hippocrates şi Paracelsus. Lonicerus scria în 1564 despre proprietăţile curative ale mentei în ediţia a III-a a publicaţiei Synopsis Stirpium Britannicum. În zilele noastre o cunoaştem pentru calităţile digestive, reconfortante, aroma plăcută ce aduce o notă de prospeţime. Feniculul era cunoscut de vechii egipteni, arabi şi chinezi. Este o plantă perenă nativă în bazinul Mediteranean, în prezent mult cultivată în ţările europene. Utilizările terapeutice moderne ale feniculului în Germania şi Statele Unite îşi au rădăcinile în medicina tradiţională greacă, practicată de Hippocrates şi mai târziu de Dioscorides. Este utilizată pe scară largă în medicina tradiţională arabă. Coada şoricelului a apărut menţionată în cărţile farmaceutice medievale. În India este un valoros remediu din timpuri îndepărtate. Este apreciată pentru că facilitează digestia şi contribuie la funcţionarea normală a tractului intestinal. Alchimistul şi medicul Paracelsus, la începutul secolului XVI, selecta roiniţa pentru a prepara al său „elixir vitae”, prin care mărturisea că va revigora şi întări organismul omului, aducân-du-l aproape de imortalitate. Astăzi ştim că roiniţa este o plantă consacrată, cărţile, tratatele şi farmacopeile documentând îndelungata utilizare tradiţională a acesteia, precum şi efectului liniştitor general asupra organismului, fiind benefică pentru o digestie relaxată şi o stare generală destinsă. Gh